Skip to content Skip to main navigation Skip to footer

Peter Georg Meyndt

Povestit de Johanna Leonhardt, născută Stolz

Georg Meyndt, poet și compozitor de cântece săsești

La dorința mea de a afla mai multe despre cei care au fost înaintea mea, bunicii mei mi-au povestit una și alta din viața părinților și bunicilor lor.

Unul dintre bunicii mei strămoși era un tâmplar priceput. Nu știa să citească și să scrie, dar știa să socotească bine. Fusese în America și trimisese de acolo mulți bani. Unei bunici strămoașe, care probabil era foarte săracă, i se întâmplase ca, în tinerețea ei, apa de ploaie să se scurgă prin acoperișul deteriorat al căsuței chiar în camera unde se afla în perioada lehuziei…

Bunicii mei m-au dus apoi și la mormintele acestor oameni despre care îmi povestiseră, iar arborele genealogic de deasupra mea și-a deschis încet ramurile, devenind tot mai luminos și mai transparent.

Când aveam aproximativ 14 ani, părinții mei au cerut parohiei noastre din Reichelsdorf (Richiș) să-mi întocmească un pașaport genealogic. Pentru acesta mi-am desenat apoi un arbore genealogic care să fie mai ușor de urmărit pentru mine. Fiecare gol din el mă durea, după cum mă bucura orice lucru pe care reușeam încă să-l smulg uitării.

Unul dintre stră-străbunicii mei a ieșit mai viu în evidență din șirul strămoșilor mei, care devenea tot mai dens pe măsură ce urcam spre trecut, pentru că, atunci când cântam, se spunea foarte des:

„Cântecelul acesta este de la bunicul Meyndt.”

Și acesta. Și acela.

În copilărie cântam cântecul „Feldschätz” („Păzitorul câmpului”) și cântecul despre băiatul care voia să lovească păsărică cu o piatră.

Abia mult mai târziu am înțeles ce ascunsese stră-străbunicul în textul aparentului cântecel pentru copii, atunci când spune:

„Dann, won ta’t fest, det Vijelchen, wird ät dir nemi saingen”

(adică: „Căci, dacă prinzi păsărică, ea nu-ți va mai cânta.”)

Apoi, când cântau adulții, am început încet să cunosc și toate celelalte cântece ale lui.

Cine era acest stră-străbunic?

Cine era acest stră-străbunic de la care aveam atârnată de chitara mea o panglică de mătase aurie și una roz?

Pe una dintre ele se vedea, brodat cu grijă, o ramură de trandafir sălbatic, pe care stătea o păsărică, iar dedesubt erau scrise, în rânduri dispuse oblic, cuvintele:

„Fericirea este o păsărică, foarte dragă, dar timidă.”

Nu știm dacă el, cel care nu putea avea încredere în fericire, a cerut să i se confecționeze astfel panglica sau dacă a primit-o în dar împreună cu aceste cuvinte atât de potrivit alese.

Cine era acest stră-străbunic, care inventase melodii atât de frumoase și versuri atât de inteligente?

În pașaportul genealogic l-am găsit sub numărul 10.

Era tatăl bunicii mele Stolz, născută Meyndt, și prin aceasta era și bunicul tatălui meu, care, din păcate, nu îl cunoscuse.

De aceea m-am așezat lângă bunica Stolz și am rugat-o să-mi povestească despre stră-străbunicul meu, Georg Meyndt.

Pe chipul ei trecu un zâmbet și începu:

„Tatăl meu s-a născut la 5 ianuarie 1852, în Biertan (Birthälm), unde tatăl său era pastor. Mama lui era o Binder, născută în Sighișoara (Schäßburg). Apoi a fost timp de unsprezece ani notar în Richiș (Reichesdorf). Nu-și alesese bine profesia, pentru că a trebuit să-și întrerupă studiile atunci când tatăl său a murit mult prea devreme.”

„Locuiam în Piața nr. 7 și am avut o copilărie frumoasă împreună cu cei șase frați ai mei. Când tatăl meu venea obosit de la cancelarie, striga: «Kut, mer saingen int!»”

Expresia dialectală poate fi înțeleasă aproximativ ca „Haideți, să cântăm!”

„Își lua chitara, iar noi ne adunam în jurul lui, în cerc. Erau ore frumoase, când stăteam împreună pe treptele casei, cântând și ascultând în același timp privighetoarea de pe «Dodderbarch» (Dotterberg), de vizavi. Ea cânta și noi cântam.”

„Când tatăl meu avea în minte un cântecel nou, uneori ne trezea chiar și în mijlocul nopții. Atunci trebuia să cântăm până când era mulțumit de text și melodie și toți știam pe de rost «Noul».”

„În felul acesta păstram melodia. Tatăl cânta excelent la chitară, dar nu știa să scrie note; acest lucru îl făcea prietenul său, învățătorul și mai târziu pastorul Carl Reich.”

Apoi bunica mi-a cântat cântecelul „Der Honnef, di wor gor klin, gor klin” („Cânepa, era tare mică, tare mică”) și mi-a dezvăluit că ea era fata despre care se cânta în cântec.

Tatăl ei, atunci când i se rupeau firele în timp ce țesea, își punea chitara lângă războiul de țesut și o tachina și o înveselea cu cântecelul pe care tocmai îl compusese.

Apoi, râzând, a continuat:

„Într-o iarnă grea, cu multă zăpadă, noi patru surori – eram patru fete și trei băieți – am fost invitate la o nuntă la Copșa (Kopisch). Tatăl a pregătit sania și a înhămat caii.”

„După o călătorie minunată am ajuns acolo și ne-am distrat foarte bine la petrecere până a doua zi dimineața. Obosiți, am pornit spre casă.”

„Sub abruptul «Hulla», dintre Copșa și Biertan, sania a intrat într-o adâncitură care traversa drumul și a rămas blocată, până când caii au tras brusc, iar noi patru am căzut de pe locurile noastre în spatele săniei.”

„Fustele largi ni s-au răsturnat peste cap; am țipat tare ca să-i atragem atenția tatălui asupra situației noastre dificile, dar el s-a oprit abia după ce întregului Biertan îi arătase picioarele noastre în cele patru perechi de pantalonași lungi, cu margini zimțate.”

„Apoi s-a uitat calm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și a întrebat: «Wot wallt ir, ir Känd?» – «Ce vreți, copii?»”

„Nu au fost însă numai lucruri vesele.”

„Nu au fost însă numai lucruri vesele. Odată, mama noastră cea bună era foarte bolnavă și eram foarte îngrijorați pentru ea. Atunci tata a scris «Motterharz» – «Inimă de mamă». Am stat cu toții în jurul patului ei, am cântat cântecul, iar ea s-a însănătoșit.”

„Eu eram cea mai mare dintre frați și surori și a trebuit adesea să am grijă de cei mici și să o ajut pe mama. Dar la noi era întotdeauna o atmosferă plăcută și caldă.”

Apoi bunica a stat pe gânduri, iar eu m-am temut că nu mai vrea să povestească. După un timp însă a continuat:

„Socrii mei bogați aleseseră pentru fiul lor, bunicul tău, fiica unui țăran înstărit. El însă m-a ales pe mine și a spus: «În casa Meyndt mă simt mai bine.»”

Cu acestea, bunica a încheiat povestea.

Moara lui Meyndt

Când, în copilărie, am mers odată cu tatăl meu spre Mediaș, el s-a oprit brusc nu departe de bifurcația drumului de câmp spre Moșna (Meschen) și a arătat în dreapta drumului:

„Aici se afla moara bunicului meu Meyndt. A construit-o aici pentru ca oamenii din Moșna, Nemșa, Ațel și Richiș să poată ajunge mai ușor la ea. Dar moara tot nu a mers. A fost vândută, demolată și reconstruită la Richiș.”

„La afaceri, bunicul avea două mâini stângi și, pe deasupra, mult ghinion.”

Vorba lui a rămas în familie:

„Dacă aș fi pălărier, toți oamenii s-ar naște probabil fără cap.”

A face bani și a administra cu succes o afacere nu era punctul lui forte, lucru pentru care a primit multe critici din partea locuitorilor din Richiș:

„Mai bine ar fi cântat mai puțin și s-ar fi ocupat mai mult de gospodărie.”

Așa spusese o limbă rea.

A auzit această remarcă nepoata lui, care astăzi este sora tatălui meu, în vârstă de 90 de ani, Hanni Weber, născută Stolz.

Pe atunci s-a supărat foarte tare și nu a putut uita niciodată că cineva vorbise astfel despre bunicul ei decedat. Mi-a povestit acest lucru cu doar câteva săptămâni în urmă.

Ceea ce oamenii îi cereau era muzica lui

Ceea ce i se cerea lui erau cântecele sale.

Dar acestea nici măcar nu i-au adus faimă, pentru că aproape nimeni nu știa cine era autorul lor.

Timpul a așezat valoarea adevărată a multor lucruri abia după multă vreme.

Soarta a făcut ca nici măcar de la cei mai de succes dintre strămoșii mei să nu-mi rămână vreo moștenire materială.

Și tocmai cel pe care oamenii îl consideraseră un ratat, stră-străbunicul Meyndt, mi-a lăsat moștenirea care a avut o valoare durabilă:

cele 30 de cântece ale sale, pe care prietenul lui, învățătorul Carl Reich, le-a adunat într-o mică broșură intitulată:

„Kut, mer sängen int, vun den Liedern des Georg Meyndt!”(„Haideți, să cântăm, din cântecele lui Georg Meyndt!”)

Broșura a fost publicată cu unsprezece ani după moartea lui.

În efortul său de a sprijini și educa tineretul, Meyndt a fost susținut cu fidelitate de învățătorii de atunci Michael Offner, Carl Reich și Hans Morganday.

De la Carl Reich, învățătorul și pastorul, a rămas și un articol despre Georg Meyndt, pe care acesta l-a publicat într-un calendar cu ocazia apariției micii culegeri de cântece.

Aflăm astfel că cântecele lui Meyndt în dialect s-au răspândit într-un mod de neînțeles de rapid în toată lumea săsească, deși până în 1914 nu fuseseră niciodată tipărite sau publicate în altă formă.

Carl Reich pune acest lucru pe seama modestiei exagerate a lui G. Meyndt.

Apoi îl laudă pe omul și notarul interesat de dezvoltarea comunității sale și scrie:

„Oriunde putea, trezea și încuraja cu putere interesul pentru progres și educație în toate direcțiile, iar ceea ce era cel mai frumos era strădania de a interioriza toate acestea; inima trebuia să fie implicată, altfel nimic nu avea valoare.”

„Pentru Meyndt era o chestiune de suflet ca pastorul, învățătorul, notarul și toți cei care, într-o comunitate sătească, participă la educarea oamenilor să exercite o influență favorabilă asupra tineretului.”

„El considera socializarea drept cel mai bun mijloc. Întâlniri libere pentru joc și cântec, excursii mai mici și mai mari în împrejurimi, călătorii la munte, în Țara Bârsei, la Orăștie și chiar în capitala provinciei și așa mai departe…”

„Și în toate acestea el era conducătorul, fără ca ceilalți să-și dea prea bine seama sau să știe să aprecieze acest lucru.”

„Numai cine l-a văzut poate spune cum acționau cuvintele lui și felul în care îi privea pe oameni…”

Meyndt nu a trecut nepăsător pe lângă nimic din ceea ce ținea de viața poporului nostru:

limba, obiceiurile, îmbrăcămintea și viața bisericească.

Portretul lui Meyndt făcut de Carl Reich

Reich își amintește în continuare:

„Când mi-l imaginez cu chitara sub braț, în cercul familiei sale, după o zi grea de muncă, cântând un cântec cu frumoasa sa voce moale de bariton, sau în mijlocul tinerilor care se adunau în jurul lui precum copiii în jurul unui tată, sau când îl văd vorbind cu entuziasm mereu tânăr – era un foarte bun orator –, îl văd întotdeauna ca pe un om care a făcut lucruri mari într-un cerc restrâns.”

„Nu cu aur și argint, ci prin reprezentările sale vii în cuvânt, cântec și viață, arătând că această lume nu este o vale a plângerii și că viața în ea nu este o povară, ci mai degrabă o frumoasă grădină a lui Dumnezeu, iar viața și munca în ea sunt plăcere și bucurie pentru fiecare om care știe să le înceapă și să le trăiască așa cum trebuie.”

Manuscrisul din 1899

Abia recent am descoperit în familia extinsă o mică broșură scrisă de mână, din anul 1899.

În ea, pastorul C. Reich îi scrisese cu multă grijă prietenului său Meyndt – care el însuși nu știa să scrie note muzicale – 12 dintre cântecele acestuia, atât pentru o voce, cât și pentru două voci, ca dar.

Acest lucru nu ar fi fost ceva neobișnuit dacă aici nu s-ar fi găsit și o dedicație care spune:

„Dacă vreodată nemulțumirea și nerăbdarea față de strădania oamenilor îl chinuie pe spiritul întreprinzător, care ar fi vrut să înainteze mai repede, atunci străbate această mică grădină pe care tu însuți ai plantat-o și amintește-ți de orele în care ai creat-o cu bucurie, onorându-te pe tine însuți și făcându-i pe alții să se bucure și să fie fericiți.”

Se poate citi foarte clar de aici că spiritul întreprinzător al lui Meyndt dorea să meargă înainte mai repede decât îi permiteau oamenii din jurul lui și că acest lucru îi provoca nemulțumire și nerăbdare.

C. Reich își cunoștea prietenul, compozitorul de cântece, și știa cum putea fi ajutat:

„Străbate grădina pe care tu însuți ai plantat-o…”

îl sfătuia el cu prietenie.

Dedicația se încheie astfel:

„Dăruit în semn de prietenoasă amintire mult stimatului și prețuitului meu protector și prieten Georg Meyndt, de C. R.Richiș, 24 aprilie 1899.”

În ce dialect a scris Meyndt?

Oricât de revelatoare sunt afirmațiile pastorului C. Reich, eu am vrut să aflu mai multe despre stră-străbunicul meu și despre creația lui.

Am vrut să-i examinez mai atent cântecele și să las conținutul cuvintelor și melodiile să vorbească.

Eram curioasă să aflu în care dintre cele șapte dialecte săsești din Transilvania își scrisese textele, deoarece mama lui era originară din Sighișoara, iar tatăl său locuise împreună cu familia în Mediaș, Biertan, Ermeș, Nemșa și Copșa Mare.

De aceea am hotărât să examinez toate textele cântecelor sale pe care C. Reich le notase în dialectul de Sibiu, căutând rime care nu funcționau în dialectul sibian, dar care funcționau în dialectul din Richiș.

Și am găsit rapid exemple.

Iată două dovezi foarte convingătoare că Meyndt gândea în dialectul din Richiș și își scria textele în dialectul din Richiș, chiar dacă nu era deloc ușor să transpună corect fonetic acest dialect în scris.

În cântecul „Fromm Wänsch”, în prima strofă, spune:

„… Do wil ech mät dir streifen des Owends durch de A’n (Auen),dech un der Hund begreifen, dir tro an d’Ugen sän.”

Cuvântul „An” („Auen”, lunci) rimează numai cu forma din dialectul Richiș „san”, nu cu „sän”, forma pe care ar fi trebuit să o aibă în dialectul sibian.

În cântecul „De Verkaunten” („Cei neînțeleși / cei nerecunoscuți”), găsim în strofa a cincea o non-rimă:

„… lot mech, und drot et stall uch räch;et git mir glat esi wä ech.”

În dialectul din Richiș avem însă rima adevărată:

„… leßt mech, und dröt et stall uch räch,et gyit mir glat esi wa ach.”

Faptul că am ajuns la concluzia corectă este confirmat și de criticul literar Rudolf Hörler, care scria în 1915 că piesele muzicale ale lui Meyndt erau redactate în dialectul din Richiș, care se apropia de dialectul urban.

Am găsit, de asemenea, pe coperta lucrării „Äuß aser Gemin” mențiunea:

„Rechesdirferesch” – „dialectul din Richiș”.

Cele două piese muzicale am reușit să le văd abia recent.

„Äuß aser Gemin” a fost publicată în 1901 la Sibiu de W. Krafft, iar „Sangtig am Ären” a fost tipărită de Joh. Gürtler în 1902, tot la Sibiu, în dialectul sibian.

„Perla” din rimele lui Meyndt

Munca de căutare de mai sus a meritat din plin, pentru că am descoperit și ceea ce eu numesc, între rime, o perlă.

Știam că Meyndt scria rime foarte naturale și perfecte din punct de vedere ritmic. Dar nu observasem până atunci, în timp ce cântam, că era capabil să le construiască și într-un mod deosebit de artistic.

Exemplul este cântecul:

„NOR LASTICH, TA JANGET BLAT!”

care poate fi redat aproximativ ca:

„Nu te lăsa, frunză tânără!”

Autoarea explică apoi, prin numerotarea versurilor, cum se leagă între ele finalurile acestora prin rimă. În textul copiat de tine, strofele a doua și a treia sunt însă deteriorate și nu mai pot fi traduse cu certitudine.

Despre ce vorbesc cele 30 de cântece?

Apoi am privit cele 30 de cântece din perspectiva conținutului lor.

Toate sunt inspirate din mediul imediat al lui Meyndt:

  • familia;
  • viața satului;
  • relațiile dintre oameni;
  • munca țărănească.

Tot ceea ce trăia transforma în cântece.

Dintre cele 30:

  • 7 au valoare educativă;
  • 2 povestesc despre propria sa familie;
  • 7 cântă despre iubire;
  • 4 tratează tema infidelității;
  • 4 sunt cântece cântate la anumite sărbători;
  • 1 vorbește despre munca țărănească și vremea ploioasă;
  • 3 conțin înțelepciuni despre viață;
  • 2 vorbesc despre banca și fântâna din sat.

Desigur, temele se suprapun.

Astfel, cântecele lui Georg Meyndt tratează tot ceea ce se mișca, se bucura, tânjea, iubea, dezamăgea, se străduia și se temea în sat.

În cântecul „Ech hat e Medchen ist begent” („Am întâlnit odată o fată”), el cântă despre iubirea tânără dintre predicatorul Simon Bruckner și logodnica sa Anna Kloos.

Și fiecare om din sat ar fi putut, la vremea aceea, să spună pentru fiecare dintre cântece câte o poveste adevărată.

Fiecare dintre aceste cântece este un întreg bine închegat, iar talentul artistic al lui Meyndt le-a dat această formă.

El a creat singur toate textele și toate melodiile.

Nu avea nevoie ca alți muzicieni să pună muzică pe versurile sale și nici nu căuta la alți oameni texte pentru melodiile sale.

O excepție este „Et wor e Metchen am olden Lund”, pentru care a scris versurile pe o melodie de C. M. von Weber.

În toate celelalte cântece ale sale, cu greu ar fi putut fi altfel decât că versurile și melodia s-au născut în același timp.

Nu cred că mai întâi scria poezia și apoi compunea muzica sau invers.

Cele două părți sunt prea strâns legate între ele și au fost create ca un întreg.

Și textului „Sanktichglock” („Clopotul de duminică”) i-a compus propria melodie. Astăzi însă este mai cunoscută versiunea muzicală a lui Hermann Kirchner.

Când melodia imită munca la războiul de țesut

În cântecul „Der Honnef, di wor gor klin, gor klin”, el a reușit extraordinar să adapteze textul și melodia la ritmul războiului de țesut.

Mișcarea piciorului pe pedală, trecerea suveicii și dubla lovitură a spetei se potrivesc exact cu măsura de patru timpi în care îl cântam noi acasă.

Trebuie însă să constat că C. Reich a notat acest cântecel în măsura de 3/8.

Funcționează foarte bine și ca un mic vals, dar atunci nu se mai potrivește cu mișcările de la războiul de țesut, așa cum Meyndt îl cânta fiicei sale în timp ce aceasta lucra.

Nouă tuturor ne plăcea foarte mult când bunica reproducea mișcările cu mâinile și picioarele în timp ce cânta.

Textul și melodia ca un singur organism

Dacă privim cântecul „Ech sahn dech am Wachen, ech sahn dech am Drum”, observăm din nou cât de strâns formează textul și melodia un întreg.

Aici ele se plâng împreună.

Se completează într-o asemenea măsură încât dramatismul ajunge la cântăreț și ascultător încă din primele măsuri.

La Meyndt nu există nepotriviri între silabele textului și ritmul melodiei.

Și nu poți spune dacă melodia încearcă să se adapteze cuvintelor sau cuvintele melodiei.

Câtă seriozitate transmite succesiunea gravă de sunete din „Motterharz” („Inimă de mamă”) atunci când însoțește textul nobil.

Câtă veselie răspândește muzica peste cuvintele vesele:

„Af der Gaß, do stit en Bank”(„Pe uliță, acolo stă o bancă”).

Și cât de natural rămâne întrebarea cântată atunci când spune:

„Wat mauchst ta, Jang, mät dener Kah?”(„Ce faci, băiete, cu vaca ta?”)

În „Et sang en klinzich Vijelchen” („Cânta o păsărică mică”), mi se pare că în prima strofă melodia, delicată și dulce, pictează deja, înaintea textului, imaginea păsăricii din tufa de soc.

În schimb, la începutul celei de-a doua strofe, cuvântul trebuie să iasă în prim-plan și să avertizeze serios:

„Löß sen, men Jang!”(„Las-o, băiete!”)

Aici textul reușește să schimbe chiar culoarea melodiei: aceasta își pierde caracterul delicat și contribuie la avertismentul grav.

Desigur, acest lucru ține probabil și de propria noastră imaginație și de felul în care interpretăm cântecul.

Stilul muzical al lui Meyndt

Melodiile lui Meyndt se întipăresc ușor în memorie fără să fie banale.

Ele găsesc mereu, pe neașteptate, întorsături originale, dar rămân simple.

Unele pasaje amintesc de cântece pentru copii mai sofisticate.

Toate cântecele au motive proprii, ceea ce dezvăluie o muzicalitate extraordinară.

Textele sale urmăresc, prin expresivitate și densitate de conținut, același scop, fără să se repete.

„Hontertstroch” și tinerii din Richiș

Georg Meyndt era receptiv și la cântecele altor compozitori și poeți.

El a fost cel care a cântat pentru prima dată, împreună cu tinerii din Richiș, „Hontertstroch” („Socul”), al profesorului de liceu și pastorului Carl Römer și al profesorului de muzică Hermann Kirchner.

Ei au „botezat” cântecul, adică l-au făcut cunoscut public, și în același an l-au luat cu ei în călătoria lor de cântăreți în Țara Bârsei.

Despre această călătorie ne vorbește o fotografie frumoasă care prezintă grupul de cântăreți, deși astăzi aproape nimeni nu mai știe cine sunt oamenii din ea.

Până acum au putut fi identificați doar C. Reich și G. Meyndt, dintre cele 52 de persoane.

Așadar, în 1897 – cu exact 100 de ani înainte de momentul în care Johanna Leonhardt scria acest articol – „Hontertstroch” și-a început călătoria în lume sub bagheta unui locuitor din Richiș, G. Meyndt, și cântat de locuitorii din Richiș.

În Lexikon der Siebenbürger Sachsen („Lexiconul sașilor transilvăneni”), la paginile 249 și 336, se consemnează:

„Georg Meyndt, împreună cu Hermann Kirchner, a contribuit la o nouă înflorire a cântecului în dialect în Transilvania.”

Cele două piese muzicale

Am vrut să aflu și dacă G. Meyndt a compus cântecele pentru cele două piese ale sale, „Sanktich am Ären” și „Aus aser Gemin”, pentru nevoile teatrului sau dacă, dimpotrivă, textul teatral a fost creat pornind de la cântece.

Întrebarea era aproape rezolvată atunci când am reușit, în sfârșit, să țin în mâini piesa „Äuß aser Gemin” și să constat că fusese tipărită în 1901.

În ea apar nouă dintre cântecele lui, din păcate fără note muzicale.

În „Säungdich am Ären”, din 1902, scrisă în dialectul sibian, apar din nou șase dintre cântecele săsești ale sale pe care le cunoșteam.

Prin urmare, mai întâi au fost create cântecele, pe care el le-a reunit ulterior în cele două piese muzicale.

În „Sanktich am Ären” mai apar două cântece, care ridică o nouă întrebare.

Este vorba despre:

„Wer kühn nach dem Ziel mit Wagmut strebt”(„Cel care urmărește cu îndrăzneală ținta”)

și

„Wie schön ist das ländliche Leben”(„Cât de frumoasă este viața la țară”),

ambele scrise în germană literară.

Primul este cântat de student, iar celălalt de fete și băieți.

Am textul complet în față, dar lipsesc notele.

De aceea nu pot spune dacă și aceste două cântece în germană literară sunt creații ale lui G. Meyndt.

Nu este menționat însă niciun alt autor.

Din păcate, aceste două piese au rămas singurele.

După cum am menționat deja, au fost tipărite în 1901 și 1902.

Moartea lui Georg Meyndt

În anul 1903, poetul și compozitorul de cântece a murit, la 17 decembrie, în Richiș, unde a fost și înmormântat.

Mormântul său se află în vechiul cimitir și, potrivit descrierii lui Grete Untch, una dintre nepoatele sale, poate fi găsit cu ușurință:

„Urcăm pe drumul principal până la aproximativ 10 metri înainte de vechiul tei, în fața căruia se află, deasupra drumului, în partea dreaptă, piatra mare de marmură neagră a bunicului meu Stolz.”

„De aici pornește în stânga o potecă îngustă de terasă printre rândurile de morminte. O urmăm spre valea bisericii până când ajungem în fața unei mici adâncituri, unde vara trebuie să cauți mormântul prin iarba înaltă.”

Piatra fusese răsturnată intenționat, apoi ridicată din nou de familie.

În vara trecută, domnul Oswald Kessler a rescris pe piatră numele lui Georg Meyndt, data nașterii și data morții, iar Kathi David a împodobit mormântul cu flori proaspete de câmp.

Fotografia poartă explicația:

„Aici se odihnește, în vechiul cimitir din Richiș, compozitorul de cântece G. Meyndt.”

„El nu este mort. Trăiește mai departe în cântecele sale.”

Prin publicarea micii culegeri de cântece „Kut, mir sängen int vun den Liedern des Georg Meyndt”, C. Reich a vrut în mod evident să-i ridice prietenului său prețuit și un monument.

În articolul său scrie:

„El nu este mort, trăiește mai departe în cântecele sale.”

Și continuă:

„Acum însă ele apar, astfel încât fiecare să le poată citi și, după dorință, să le poată și cânta. Ele trebuie să mărturisească faptul că ne amintim de el cu cinste.”

Ce a mai rămas astăzi?

Dar ce mai poate fi spus astăzi în acest sens?

O scurtă aducere aminte, iar apoi privim, neputincioși, cum corabia se scufundă.

Cine mai cântă astăzi cântece săsești?

Cui îi mai face plăcere „Brännchen um gränen Rin”?

Cine mai vrea să știe cine este „Feldschätz” și ce înseamnă cuvintele sale?

Poate că este bucuria pe care o simțim atunci când ni se permite să ne amintim de valorile vechi.

Poate că tocmai de aceea lăsăm aceste lucruri să reînvie pentru câteva clipe.

Ne amintim cu mândrie de o moștenire culturală, iar aceasta ne ridică din nou în picioare în starea noastră de destrămare.

Astfel, Georg Meyndt nu este mort.

Cântecele sale dobândesc astăzi o valoare nouă, proprie și înaltă.

Johanna Leonhardt, născută Stolz († 15.12.2006)o stră-strănepoată a poetului de cântece

Întrebări frecvente despre Georg Meyndt

Cine a fost Georg Meyndt?

Poet și compozitor de cântece în dialect săsesc, născut la 5 ianuarie 1852 în Biertan, unde tatăl său era paroh. A fost notar și a murit la 17 decembrie 1903, la Richiș.

Câte cântece a compus?

Treizeci, adunate și notate de prietenul său, învățătorul și pastorul Carl Reich, în culegerea „Kut, mer sängen int, vun den Liedern des Georg Meyndt!”. Broșura a fost publicată la unsprezece ani după moartea lui.

În ce dialect scria?

În dialectul din Richiș. Autoarea demonstrează acest lucru analizând rimele: unele funcționează numai în forma din Richiș, nu și în alte variante. Concluzia este confirmată și de mențiunea „Rechesdirferesch” de pe coperta lucrării „Äuß aser Gemin”.

Unde se află mormântul lui?

În vechiul cimitir din Richiș. Piatra fusese răsturnată intenționat, apoi ridicată din nou de familie, iar numele a fost rescris pe ea. În apropiere se află și biserica fortificată din Richiș.

Ce a mai rămas din cântecele lui?

Culegerea lui Carl Reich și două piese muzicale tipărite în 1901 și 1902. Cântecele au circulat mai ales pe cale orală, iar mulți le cântau fără să știe cine este autorul. Alte locuri legate de povestea aceasta sunt în lista de atracții.

0 Comments

There are no comments yet

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *