Skip to content Skip to main navigation Skip to footer

Breasla dogarilor

Datorită viticulturii semnificative din regiunea Târnava Mare, dogarii din Biertan au format o breaslă respectată. Primele statute au fost derivate din statutele Sibiului (Hermannstadt) din 1539. Articolele ulterioare ale breslei au supraviețuit din 1744 și 1861. Există și un decret din 1855, prin care ucenicii breslei erau obligați să participe la instruirea religioasă. Absența era pedepsită cu amendă. În 1774, existau opt dogari în breaslă; până în 1823, aceasta cuprindea 19 maeștri dogari, o calfă și patru ucenici, o dovadă a cererii tot mai mari de butoaie de vin. În fiecare toamnă, dogarii reparau butoaiele deteriorate din pivnițele din Biertan, pentru care, conform unui contract care a supraviețuit, primeau lemn mai ieftin de la biroul pieței. Numai în anii cu o producție de vin excepțional de abundentă li s-a permis meșterilor dogari din afara orașului să efectueze această muncă, cum ar fi în 1592 sau 1807, când chiar dogarii bierteni au cerut ca în oraș să fie chemați dogari din afara orașului să fie chemați. Unii au venit chiar din Agnita.

Dogari din Biertan la lucru

Cum lucrau dogarii bierteni

Arhivele biertenești conțin un raport detaliat realizat de Hermann și Martin Richter despre dogarii din perioada interbelică. Următoarele informații sunt preluate din acest raport mai lung. Dogarii bierteni angajau de obicei una sau două calfe și/sau unul sau doi ucenici. Ucenicii și calfele necăsătorite primeau cazare și masă de la familia meșterului. La fel ca alți meșteri, dogarii se ocupau și de agricultură. Munca agricolă era efectuată în mare parte de membrii familiei; în funcție de sezon, erau angajați și zilieri. Dogarii produceau în principal butoaie de vin cu o capacitate de până la 3000 de litri, precum și cuve pentru diverse scopuri, inclusiv butoaie pentru murături și varză murată. Lemnul de stejar din pădurile locale era folosit pentru toate vasele. Dacă maeștrii dogari nu aveau comenzi, produceau butoaie în avans pentru piețele de toamnă. Forma rotundă a butoaielor era predominantă, deoarece acestea se potriveau cel mai bine în pivnița boltită.

Stejarul: licitații, tăiere și viața în pădure

Materia primă, buștenii de stejar, erau cumpărați la licitații în pădure, de obicei în noiembrie sau decembrie. În Birthälm și în satele din jur, stejarii ajungeau la un diametru de până la doi metri și chiar mai mult. Copacii erau tăiați în februarie sau martie, înainte ca seva să înceapă să se ridice în trunchiuri. Fără utilaje, tăierea stejarilor era o muncă grea. Locuitorii din Abtsdorf erau cunoscuți pentru priceperea lor în tăierea copacilor și tăierea trunchiurilor în blocuri de lungimea doagelor. Prima prelucrare a blocurilor de stejar avea loc în pădure la începutul primăverii, unde meșterii locuiau cu calfe sau ucenici în colibe sau corturi și se întorceau acasă doar duminica, deoarece pădurea era adesea la mai mult de zece kilometri distanță. Ucenicii stăteau de pază în weekenduri. „Trezirea în zori era urmată de o spălare rapidă. Apa trebuia adesea cărată de departe în recipiente. Apoi, fiecare primea o bucată mare de pâine și o jumătate de decilitru de schnapps ca prim mic dejun. În timp ce toată lumea lucra, ucenicul pregătea un mic dejun constând din palukes (terci de porumb) cu lapte, palukes cu brânză sau brodelawend (supă de cartofi cu carne). După un al doilea mic dejun consistent, munca continua fără pauză până la tocana de la prânz.” Prânzul și cina erau similare. După ce se termina munca, locuitorii colibelor vecine se vizitau și povesteau evenimente din vremurile trecute, la fel ca poveștile vânătorilor.

Doagele: despicare, uscare și rindeluire

Buștenii tăiați erau despicați pe lungime și apoi duși la ateliere. Cheresteaua din păduri mai îndepărtate era pre-prelucrată în doage sau scânduri, pentru care se foloseau topoare deosebit de late. Doagele brute erau stivuite în uscătoare numite „Kastel” în atelierele maeștrilor meșteri. O doagă cu grosimea de 1 cm necesita aproximativ un an de uscare. O doagă cu grosimea de 4 cm trebuia să se usuce timp de doi ani. Prelucrarea ulterioară a doagelor sau scândurilor brute a implicat rotunjirea exteriorului prin rindeluirea acestora într-o formă convexă folosind șabloane și golirea interiorului cu un cuțit curbat lipit de contrafort. Apoi, doagele au fost conice pe lungime la ambele capete ale mesei de rindeluit, astfel încât doaga, rindeluită pe laterale, să fie cu 1/6 mai lată la mijloc decât la cele două capete. Această modelare era esențială pentru a se asigura că butoiul finit avea un diametru mai mare la mijloc decât la capete.

Strângerea butoiului pe foc de cărbune

Capetele erau modelate proporțional pentru toate dimensiunile butoaielor. Prelucrarea laturilor pe banca de îmbinare trebuia făcută foarte precis, deoarece acest lucru nu numai că determina forma dorită a butoiului, ci și, în mod crucial, etanșeitatea butoiului. Doagele finisate erau apoi plasate în cercuri la un capăt sau, cum spun unii, „butoiul era pregătit”. În funcție de dimensiunea butoiului, până la șase cercuri de lucru erau atașate pe o parte. Cercul de capăt avea patru cincimi din lungimea doagei. Apoi, se adăugau cercul de capăt, cercul de gât, cercul de burtă și unul până la trei cercuri intermediare. Butoiul nefinisat, ținut pe o parte de cercurile de lucru, era apoi întors cu susul în jos peste un foc de cărbune, astfel încât partea fără cercuri de lucru să fie pe pământ, iar focul de cărbune să fie în centrul butoiului. Folosind trolii puternice, doagele butoiului, distanțate la mare distanță, erau trase împreună centimetru cu centimetru, doagele fierbinți și aburitoare fiind umezite continuu de focul de cărbune. Într-un proces de modelare care a durat aproximativ o jumătate de oră, a doua jumătate a butoiului a fost apoi strânsă suficient pentru a permite montarea inelelor de lucru corespunzătoare.

Butoaie de stejar lucrate de dogarii din Biertan

Finisarea și fundurile butoiului

Orice umiditate rămasă era îndepărtată de pe doage prin uscarea lor la foc de lemne. Butoiul era apoi rindeluit, capetele erau tăiate cu precizie și rindeluit drept, iar o canelură (canal) dreptunghiulară era frezată sau rindeluit în jurul întregii circumferințe pentru capetele butoaielor. Capetele butoaielor, compuse din mai multe doage, erau apoi introduse în corpul butoiului, cu inelele de capăt îndepărtate. Trestia plasată în interiorul canelurii oferea asigurarea finală a unei etanșări strânse între capetele butoaielor și corpul butoiului. Capetele butoaielor, lucrate cu precizie, permiteau acum îndepărtarea inelelor de lucru, rindelirea netedă a suprafețelor exterioare (E) și apoi montarea inelelor finite. Pentru butoaiele cu o capacitate de aproximativ 300 de litri sau mai mult, capetele butoaielor erau prevăzute cu o umflătură orientată spre interior pentru egalizarea presiunii. La cererea clientului, capetele butoaielor erau decorate cu ornamente sau inițiale. Prin aplicarea de lac pe inele, vopsirea capetelor doagelor și introducerea găurilor de dopuri, butoiul era complet. Dogarii continuau să lucreze fără mașini, așa că erau considerați aproape artizani.

Ucenicia și calibrarea la Oficiul de Măsuri

Aceste procese de lucru solicitante din punct de vedere tehnic sugerează că ucenicii și calfele le puteau învăța doar pe parcursul mai multor ani. Similar altor meserii, aceștia trebuiau instruiți și în achiziționarea de materii prime sau vânzarea de mărfuri. Pe lângă fabricarea de butoaie noi, sarcinile lor includeau și efectuarea de reparații, care aveau loc de obicei toamna sau primăvara.În cele din urmă, butoaiele trebuiau calibrate la Oficiul de Măsuri și Greutăți, ceea ce înseamnă că datele determinate cu precizie anterior (capacitatea butoiului, tara, ștampila principală și ștampila de stejar) erau marcate pe fața frontală a fundului butoiului cu ștampile din fier încins. Abia atunci era permisă vânzarea butoaielor. Inițial, biroul de măsuri și greutăți se afla la Karl Fleischer (numărul casei 225), dar s-a mutat pe Quergasse (numărul casei 55) în 1937. Biroul a fost dotat nou și corespunzător, iar noul proprietar, maestrul dogar Hermann Wolf (până în 1945), a primit licența de stat pentru a-l exploata. Cu o îngrijire adecvată, butoaiele Birthälm puteau fi utilizate timp de 50 de ani sau mai mult.

Unde se vindeau butoaiele

Dogarii din Biertan își vindeau marfa în regiunile viticole din Transilvania, precum și în Ungaria, Austria și Sfântul Imperiu Roman.

Întrebări frecvente despre breasla dogarilor

Ce produceau dogarii din Biertan?

În principal butoaie de vin cu o capacitate de până la 3000 de litri, dar și cuve pentru diverse scopuri, printre care butoaie pentru murături și varză murată. Toate vasele se făceau din lemn de stejar din pădurile locale.

Câți dogari erau în breaslă?

În 1774 erau opt dogari. Până în 1823, breasla ajunsese la 19 maeștri dogari, o calfă și patru ucenici, semn al cererii tot mai mari de butoaie de vin.

Cât dura uscarea lemnului?

O doagă groasă de 1 centimetru avea nevoie de aproximativ un an de uscare. Una de 4 centimetri, de doi ani. Doagele brute erau stivuite în uscătoare numite „Kastel”, în atelierele maeștrilor.

Cât rezista un butoi?

Cu o îngrijire adecvată, butoaiele făcute la Biertan puteau fi folosite 50 de ani sau mai mult. Tradiția viticolă a locului se vede și astăzi la crama din Biertan.

Unde se vindeau?

În regiunile viticole din Transilvania, dar și în Ungaria, Austria și Sfântul Imperiu Roman. Alte meșteșuguri și obiective din comună sunt în lista de atracții.

0 Comments

There are no comments yet

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *