Amintiri despre viticultura din Biertan
de Georg și Maria Jakob
1. Amenajarea teraselor
La începutul anilor 1960 a fost înființată la Blăjel (Crăciunel) o stațiune de cercetare care urma să se ocupe de viticultura din zona celor două Târnave.
Primele concluzii ale cercetărilor au evidențiat problema eroziunii de pe versanții plantațiilor viticole.
O primă decizie a fost ca viitoarele plantații de viță-de-vie să fie amenajate pe terase orizontale, trasate după curbele de nivel ale terenului. Această metodă trebuia să reducă eroziunea și, în același timp, să permită mecanizarea lucrărilor agricole.
La începutul anilor ’60, statul român a investit masiv în acest sistem. Astfel, în regiunea dintre cele două Târnave, primele podgorii amenajate pe terase au fost realizate la Richiș.
În anul 1961 am fost însărcinat cu aceste lucrări, urmând să amenajez o suprafață de 28 de hectare de vie în terase. Pentru mine acest domeniu era complet nou, fără nicio experiență anterioară. Cu mult efort am reușit să îngrijesc plantația până în toamna anului 1961, după care conducerea gospodăriei agricole de stat mi-a cerut ca soția mea, Maria Jakob, care pe atunci lucra ca tânăr maistru viticol în Cincu Mic (Kleinschelken), să fie transferată la Richiș.
Cererea a fost aprobată, iar Mimi și-a început curând activitatea la Richiș. Eram convinși că vom putea gestiona cu succes acest proiect.
Nu a trecut mult timp până când am fost chemați în biroul inginerului-șef, unde am fost informați că și la Biertan urmau să fie amenajate 50 de hectare de vie în terase. Am decis să preluăm acest proiect important și ne-am mutat la Biertan.
La 1 decembrie 1961 au început lucrările pregătitoare de rigolare (săpare adâncă și afânarea solului) pe versanții vestici ai Biertanului. Specialiștii stațiunii de cercetare din Crăciunel au stabilit dimensiunile teraselor.
În partea inferioară a dealului terasele erau mai late, iar acolo s-a executat o rigolare obișnuită. Terasele aflate mai sus au fost săpate astfel încât să fie aproape orizontale.
Pentru a realiza acest lucru, prima rigolă nu era foarte adâncă, a doua era mai adâncă și mai lată, astfel încât, la final, terasa devenea aproape plană. Se urmărea ca adâncimea de săpare să fie de aproximativ 80 cm pe întreaga suprafață. Ultima rigolă rămânea deschisă pentru a permite scurgerea apei de ploaie.
Pentru noi doi situația a fost foarte dificilă, deoarece nu cunoșteam această metodă de lucru și nici în școala de maiștri viticoli nu învățaserăm nimic despre ea.
La început, un tehnician al institutului de cercetare ne-a sprijinit, până când am reușit să preluăm toate lucrările în mod independent.
Dificultățile nu au întârziat să apară. Nu era vorba doar despre lucrările din teren, care trebuiau planificate; acestea trebuiau și lucrările trebuiau și plătite.
La fiecare două săptămâni se făceau decontările. Aproape fiecare parcelă avea un tarif diferit de plată.
În fiecare zi se măsurau suprafețele rigolate. De această activitate se ocupa Maria împreună cu o echipă de trei muncitori.
Seara, ea întocmea facturile și statele de plată (pontajele), uneori până târziu în noapte. Totul trebuia calculat manual, cu mare precizie, deoarece nu existau calculatoare de buzunar. Singurul lucru care o mai ajuta era să-și țină picioarele într-un lighean cu apă rece pentru a putea adormi după ore întregi de calcule.
În unele zile lucrau până la 300 de oameni, ceea ce făcea extrem de dificilă întocmirea exactă a plăților. Contabilul trebuia apoi doar să calculeze și să rețină impozitele.
După ce toate terasele au fost pregătite, în anul 1962 a putut începe plantarea viței-de-vie, pe care am încheiat-o la 20 mai.
Pentru îngrijirea celor 50 de hectare de vie s-au format două brigăzi.
Pentru a asigura întreținerea plantației am fost nevoiți să aducem muncitori din alte localități, deoarece în Biertan nu existau suficienți oameni dispuși să lucreze în vie. La început, majoritatea muncitorilor sezonieri proveneau din satul natal al soției mele, din Țara Românească.
În anul următor au mai fost rigolate încă 10 hectare în Valea Leului (Löwental), iar un an mai târziu acestea au fost plantate.
În 1965 s-au înființat plantații și în Hingstal, precum și în zona numită La Stejar (Eiche – „Ich”), iar apoi și în partea stângă a Văii Leului, de-a lungul conductei de gaz.
Astfel au mai fost create încă 21 de hectare de vie, realizându-se și legătura cu podgoriile din Richiș.
În acest fel au apărut plantații noi pe întregul versant vestic al comunei Biertan.
Existau deja și plantații mai vechi:
- 8 hectare în Nestal, plantate în 1951;
- 16 hectare în Tobstal, înființate în 1957.
Adăugând și aceste suprafețe, podgoriile Biertanului au ajuns la 116 hectare.
Întreaga suprafață viticolă aparținea gospodăriei agricole de stat (GAS) din Richiș.

2. Soiurile de struguri și producția
La Biertan se cultivau numeroase soiuri de struguri, dintre care cele mai importante erau:
- Riesling
- Fetească Regală (Königliche Mädchentraube)
- Fetească Albă (Mädchentraube)
- Gewürztraminer
- Sauvignon
- Neuburger
- iar pe alocuri și Gutedel (Chasselas).
Printre rândurile de vie existau numeroși pomi fructiferi și nuci, care ofereau o umbră binevenită muncitorilor.
Cea mai mare producție din istoria viticulturii Biertanului a fost obținută în 1968, fiind în același timp și cea mai mare recoltă din întreaga zonă viticolă a Mediașului.
Construcția cramei din Biertan a început în 1962. Intenția era ca aici să fie procesată întreaga producție de struguri din împrejurimi.
Capacitatea totală a cramei era de 140 de vagoane de vin, iar vinul produs aici era exportat chiar și în mai multe țări europene.
3. Reorganizarea
În anul 1970 a avut loc o reorganizare majoră.
Gospodăriile Agricole de Stat (GAS) au fost desființate și au fost înlocuite de IAS – Întreprinderile Agricole de Stat.
În urma acestei reorganizări, centrul administrativ din Richiș a fost desființat, iar Biertanul a trecut în administrarea centrului din Moșna.
Ulterior, ferma de stat din Biertan a fost subordonată IAS-ului din Dumbrăveni (Elisabethstadt).
În acea perioadă existau la Biertan patru brigăzi, conduse de:
- Daniel Schoger;
- Dumitru Filip;
- Maria Jakob;
- Georg Jakob.
Coordonarea întregii activități era asigurată de inginerul Petre Ionescu.
Conducerea fermei din Biertan a fost preluată apoi de inginerul Eginald Hehn, care pe mine și pe Maria ne-a păstrat în funcțiile de maiștri viticoli.
Ca contabil a venit Hans Alzner din Richiș.
4. Sistemul de irigații
Elementul esențial al agriculturii este apa.
În viticultură însă, aceasta nu era folosită pentru irigarea viței-de-vie, ci în special pentru tratamentele fitosanitare, care trebuiau efectuate în mod regulat.
Animalele de tracțiune folosite erau caii și boii.
Mecanizarea completă, așa cum fusese gândită inițial, nu putea fi pusă în practică pe terasele înguste.
Transportul apei pentru stropit și al îngrășămintelor pe versanții abrupți era foarte dificil.
Mai târziu, inginerul Hehn a venit cu o soluție ingenioasă: aducerea apei pe culmile dealurilor.
A fost construit un baraj, iar apa din lacul de acumulare era pompată într-un bazin situat pe înălțime.
De acolo, apa era distribuită prin conducte de mari dimensiuni.
În locurile unde conductele traversau drumurile au fost instalate robinete, astfel încât apa să poată fi preluată ușor pentru lucrările din vie.
Pe cel mai înalt punct al dealului au fost construite și două rezervoare din beton.
Într-unul se prepara zeama bordeleză (soluția pe bază de sulfat de cupru folosită împotriva manei), iar în celălalt se pregătea apa de var necesară tratamentelor.
Apa pentru stropit nu mai trebuia transportată cu caii și boii până în vârful dealurilor, ci era disponibilă direct acolo unde era nevoie.
Această modernizare a redus considerabil munca animalelor și a fost de mare ajutor mai ales în perioadele ploioase.
O altă conductă de apă a fost instalată și spre zona Nestal, astfel încât și acolo exista alimentare cu apă.
Această modernizare ne-a permis să renunțăm complet la boi și să lucrăm doar cu caii.
În plus, a fost achiziționat și un tractor de mici dimensiuni.

5. Ciclul anual al lucrărilor în vie
Activitatea dintr-o vie urmează un ritm foarte bine stabilit pe parcursul întregului an.
Caii erau folosiți la aratul teraselor mai largi, la transportul strugurilor în timpul recoltei, la aducerea hranei pentru muncitori și la multe alte lucrări.
Cu tractorul se transporta gunoiul de grajd de la ferma zootehnică („Zootehnie”) sau apa pentru stropit către Tobstal.
Realizarea tuturor lucrărilor era însă permanent îngreunată de lipsa forței de muncă.
Femeile din Biertan, care îngrijeau anumite parcele, făceau o muncă de foarte bună calitate, dar numărul lor nu era suficient.
În fiecare an era o adevărată luptă să găsim muncitori din satele învecinate – de exemplu din Dumbrăveni (Waldhütten), Copșa Mare (Groß Kopisch) – sau chiar din alte regiuni ale României.
Tocmai din acest motiv, ferma a fost extinsă și s-au construit dormitoare pentru muncitorii sezonieri, precum și o cantină cu bucătărie.
În perioada recoltei veneau și elevi sau studenți pentru a ajuta la culesul strugurilor.
Perioada culesului era, desigur, una foarte frumoasă, dar și extrem de solicitantă și plină de responsabilitate.
Toată lumea voia să participe și să ajute, iar Maria și cu mine ne străduiam din răsputeri să îndeplinim planul de producție stabilit.
6. Schimbările
După pensionarea inginerului Hehn, am fost numit, în anul 1977, președintele Cooperativei de Consum din comuna Biertan.
Brigada mea a fost preluată de domnul Cîndea din Hetzeldorf (Ațel), iar soția mea a fost transferată la crama din Biertan.
Acolo, Maria („Mimi”) a lucrat timp de șapte ani împreună cu inginerul Șancu.
Acesta își propusese să crească semnificativ producția și a muncit cu multă energie pentru a obține recolte mai mari din podgoriile existente, însă, din păcate, nu a reușit.
Până în 1989 am rămas președintele Cooperativei de Consum.
Anii grei ai economiei deficitare și ai proastei administrări din țară m-au determinat să renunț la această funcție.
Astfel, m-am putut întoarce la profesia mea.
Am revenit la IAS Dumbrăveni (Elisabethstadt) și am preluat din nou responsabilitatea podgoriei din Biertan.
După numai câteva luni însă, în România a avut loc schimbarea de regim.
Din acel moment, totul s-a schimbat brusc.
Soția mea s-a pensionat.
Angajații permanenți nu au mai dorit să lucreze la ferma de stat.
Sașii au început să emigreze masiv în Germania.
Printre cei plecați s-au numărat și fiica noastră împreună cu ginerele și nepotul nostru, iar mai târziu și fiul nostru, Werner.
Munca în vie a devenit extrem de dificilă.
Conducerea IAS-ului nu mai manifesta niciun interes pentru podgorie.
La Biertan au fost abandonate numeroase terase.
În 1991, am repartizat cele mai bune parcele locuitorilor satului care doreau să le lucreze în continuare.
Ei puteau păstra 70% din recoltă, iar 30% trebuiau predate statului, respectiv cramei din Biertan.
Conducerea IAS-ului din Dumbrăveni nu mai suporta niciun fel de cheltuieli — nici pentru tratamente, nici pentru materialele de legat, nici pentru alte lucrări — și totuși primea 30% din producție.
Din punctul meu de vedere, aceasta era o soluție bună.
Acest sistem a funcționat timp de doi ani.
7. Emigrarea
În 1992, am decis și noi să emigrăm în Germania, alături de copiii noștri.
Am predat toate actele, registrele și întregul inventar unui anume Dumitru Teofil, fost brigadier în Tobstal.
Acesta, împreună cu superiorul său, inginerul Popa Valentin, șeful de la Richiș, au decis să anuleze înțelegerea pe care o stabilisem cu locuitorii din Biertan.
Oamenilor le-au fost luate parcelele.
Rezultatul a fost că aproape nimeni nu a mai lucrat viile, iar în Biertan au încetat aproape complet să se mai producă struguri.
Au mai rămas doar aproximativ 116 hectare de vie, care au fost lucrate încă câțiva ani de la Richiș, până când și acestea au fost abandonate.
Și la Richiș viticultura a fost în cele din urmă abandonată.
Astăzi, pădurea și natura sălbatică recuceresc încet terenurile pe care noi le-am câștigat odinioară cu atât de multă muncă.

Comentariu
Cu doi ani în urmă, într-o zi însorită de august, vizitam împreună cu niște prieteni biserica fortificată din Biertan.
Un turist german m-a întrebat dacă sunt sas și dacă provin din acest sat.
Apoi a vrut să știe ce s-a întâmplat cu podgoriile de aici.
I-am povestit pe scurt această istorie.
Mi-am dat seama atunci că ea reprezintă o parte esențială din viața părinților mei.
(Annemarie Jakob)
Întrebări frecvente despre viticultura din Biertan
Când au fost amenajate terasele viticole de la Biertan?
Lucrările pregătitoare au început la 1 decembrie 1961, iar plantarea viței-de-vie a putut începe în 1962, pe 50 de hectare. Primele podgorii pe terase din regiunea dintre cele două Târnave fuseseră realizate la Richiș.
Ce soiuri de struguri se cultivau?
Riesling, Fetească Regală, Fetească Albă, Gewürztraminer, Sauvignon și Neuburger, iar pe alocuri și Gutedel (Chasselas). Printre rândurile de vie existau numeroși pomi fructiferi și nuci.
Cât de mare a ajuns podgoria?
La 116 hectare, adunând plantațiile noi cu cele mai vechi de la Nestal (1951) și Tobstal (1957). Întreaga suprafață aparținea gospodăriei agricole de stat din Richiș.
Când a fost construită crama?
Construcția cramei din Biertan a început în 1962, cu o capacitate totală de 140 de vagoane de vin. Vinul produs aici era exportat.
Ce se mai vede astăzi din podgorie?
Terasele au fost în mare parte abandonate după 1992. Autorul încheie spunând că pădurea și natura sălbatică recuceresc încet terenurile câștigate odinioară cu multă muncă. Alte locuri din Biertan sunt în lista de atracții.
0 Comments